Pentru orice comandă efectuată, cumpărătorul va achita costurile de transport la primirea produselor comandate.

GIUSEPPE MOSCATI medicul sfânt

Editura: Editura ARCB

Traducător: Pr. Claudiu Dumea

An apariție: 1992

Număr pagini: 160

Număr pagini text: 160

Dimensiuni: 10.00 x 14.00 cm

Tip copertă: necartonata

Recomandată pentru vârsta: Audiență generală

Index: Nu

Note: Nu

Bibliografie: Nu

Omul este dintotdeauna angajat în lupta îm­potriva bolilor. Fundamentală pentru sănătate este realizarea şi menţinerea armoniei spirituale, armonie cu cei din jur şi cu mediul. Atenţia me­dianei a trecut treptat de la simptom la boală, de la boală la bolnav, la bolnavul văzut ca uni­tate inseparabilă constînd din suflet şi trup, deci la bolnavul văzut în această totalitate (care spre a se realiza ca atare trebuie să pună în va­loare elementul spiritual şi supranatural) şi în raport cu mediul în care a trăit şi trăieşte. Mi­crocosmosul în raport cu macrocosmosul (înţe­les ca un complex de afectivitate, muncă, ali­mentaţie, timp liber, ambient fizic, chimic, na­tural).

E vorba de o medicină care se adresează fie­cărei persoane în parte, printr-o personalizare a asistenţei. De aici rezultă că fiecare persoană şi fiecare comunitate (familie, şcoală, colectiv de muncă, comunitate religioasă) sînt subiecţi ai medianei şi responsabili, împreună cu factorii de organizare sanitară, de sănătatea şi de boala atît personală cît şi a celorlalţi. E de-ajuns să ne gîndim cum familia care ar trebui să fie "centrul oricărui sistem bine organizat de prevenire şi îngrijire» poate ea însăşi să devină cauză de boli (adesea psihosomatice) pentru oricare din membrii săi.

De altfel luarea în considerare a persoanei în contextul lumii fizice, culturale şi istorice căreia îi aparţine face posibilă o medicină capabilă să se apropie de bolnav într-o manieră globală, ca­re vede nu numai cauzele bolilor, ci şi omul care le suportă. N-ar trebui să existe o practică medicală care să nu fie orientată spre valorile umane şj care să nu includă implicit o antropologie.

«Cînd omul este considerat doar o parte ca atîtea altele a naturii, se înfăptuieşte violentă mutilare antropologică».

O adevărată schimbare de direcţie în medicină trebuie să o constituie tocmai privirea îndreptată spre fiinţa umană în totalitatea ei.

Medicul Giuseppe Moscaţi ne-a arătat nu demult că acest lucru se poate realiza chiar în lipsa unor tehnologii sofisticate şi a unor refor­me convingătoare, prin profesionalism şi printr-un sistem spiritual solid.

Dezvoltarea unui proiect-obiectiv intitulat: «Sănătatea prietenă pentru recucerirea consen­sului cetăţenilor» a fost, în Italia, una din propunerile pentru planul sanitar naţional 1986-1988. Unul din cele patru obiective era: «Umani zarea şi personalizarea relaţiilor».

Eficienţa serviciilor și competenţa profesionala sînt indispensabile, dar mai presus de tehnică şi de servicii trebuie avut în vedere omul.

Cadrul sanitar trebuie să aibă mereu drept idee călăuzitoare că se află în faţa valorii unei persoane, care valorează tocmai întrucît este persoană, şi nu pentru ceea ce reprezintă sau produce pe plan social.

Dezvoltarea medicinei ca ştiinţă a accentuai ca aspect negativ al prgresului, posibilitatea de dominare asupra omului; resursele nu sînt disponibile în mod egal pentru toţi (în ciuda reformelor); necesitatea de a lucra în echipă a accentuat pericolul lipsei de răspundere individuală faţă de viaţa umană, care constituie fundamen­tul tuturor bunurilor, izvorul şi condiţia necesară oricărei activităţi umane şi a oricărei convieţuiri sociale. E pe deplin adevărat că «dacă cea mai mare parte a oamenilor consideră că viaţa are un caracter sacru şi că nimeni nu poate să dispună de ea după bunul plac, cei care au credinţă văd în ea şi un dar al iubirii lui Dumnezeu, pe care sînt chemaţi să-1 păstreze şi să-1 facă să rodească». Viaţa ne este încredinţată ca un bun ce trebuie să producă roade încă de pe pămînt; dar ea îşi găseşte perfecţiunea abia în viaţa veşnică.

Deci relaţia dintre medic şi pacient îşi gă­seşte plinătatea nu numai atunci cînd se obţin rezultate pozitive pentru sănătate, dar şi atunci cînd şi unul şi celălalt se îmbogăţesc pe plan cultural şi spiritual.

Trăsătura cea mai profundă a medicului Giuseppe Moscaţi, în armonie cu calităţile sale profesionale, a fost mărturia continuă prin mun­ca sa, în mijlocul dificultăţilor pe care le întîmpină orice om, a unei vieţi trăite în căutarea zilnică a iubirii care înfăptuieşte mîntuirea în omenirea suferință.

Este indispensabil pentru oricine profesează medicina să aibă pentru ea o vocaţie care să-l privească pe om ca frate şi profesia ca slujire.

Umanizarea medicinei nu poate face abstracţie de competenţa profesională, ea se bazează şi pe valori profane care privesc drepturile şi datoriile atît ale medicului cît şi ale pacientului, dar îşi găseşte exprimarea optimă atunci cînd intervine simţul religios. Aceasta ne-a arătat-o, în timpuri destul de grele, Giuseppe Moscaţi, medic, om de ştiinţă, profesor.

Din păcate s-ar părea că simţul religios este adesea împiedicat să acţioneze ca factor esenţi­al, viu şi operant, în dinamismul educativ şi în raporturile sociale, astfel încît uneori putem repeta cu poetul T.S. Eliot: «... oamenii l-au părăsit pe Dumnezeu nu pentru alţi zei decît pentru cei ce se numesc Profit, Desfrîu şi Putere...». Şi iată-1 în faţa noastră, în contrast cu aceste observaţii ne­gative, pe Giuseppe Moscaţi, medicul sfînt, om al timpului său dar peste timp, care pe bună dreptate a fost definit drept «pionier al diagnos­ticului, însă mai ales al umanizării medicinii».

Autorii acestei cărţi au meritul de a-i fi prezentat cu luciditate viaţa, punînd în lumină di­feritele ei aspecte fără a diminua cîtuşi de puţin unitatea fundamentală a personalităţii şi a intenţiilor sale, astfel încît să devină utilă pen­tru formarea studenţilor în medicină sau a ce­lorlalte cadre medicale şi chiar pentru medici, care consideră adesea că este imposibil să te conformezi unei scări de valori care să aşeze pe primele locuri solidaritatea, dezinteresul economic, vocaţia umanitară, alături de competenţă profesională, de tenacitate şi rigurozitate în cer­cetare, de originalitate a contribuţiilor ştiinţifice şi de capacitatea de a fi profesor şi în fapte, fă­ră a te lăsa înspăimîntat de ceea ce se petrece în lume. Frate între fraţi şi maestru. Acesta a fost şi este Giuseppe Moscati.

Unul dintre principalele pericole pe care le trăim este acela de a ne conforma utilitarismului astăzi dominant: astfel chiar şi la creştini se ooate constata o ruptură între teorie şi fapte.

E un fel de schizofrenie care loveşte indivizii şi comunităţile şi care ne face, de pildă, să ne temem de progresele tehnologiei, în sine bogate în elemente pozitive, sau să ne temem că pre venţia dorită de reforma sanitară e greu de realizat din cauza intereselor economice sau a ne-respectării legilor care ocrotesc mediul înconjurător.

Autorii ne amintesc că Giuseppe Moscati a reuşit chiar din anii studenţiei, să-şi menţină un «sistem spiritual bine conturat, în contrast cu at­mosfera larg răspîndită în sălile de curs şi inspira­tă de dialectica pozitiviştilor». Aceasta i-a permis să nu se lase niciodată amăgit sau speriat de profesori şi oameni de ştiinţă cu care venea zil­nic în contact şi al căror mod de gîndire con­trasta uneori cu credinţa sa. O învăţătură, aşa­dar, pentru «schizofrenicii» de astăzi şi pentru studenţii care găsesc în exemplul rău pretext de a alege căi mai comode.

E adevărat că pentru persoana umană şi pentru viaţa umană pericolele sînt multe. In parte ele provin chiar din progresele tehnolo­giei.

E adevărat că avortul a fost acceptat ca un mijloc de limitare a naşterilor şi că în anumite ţări tratamentele costisitoare sînt total inaccesibile anumitor categorii de oameni (de pildă şomerilor) şi e adevărat că unii insinuează, subtil, în unele ţări, eutanasia ca mijloc de limitare a bătrîneţelor lungi.

Au fost formulate propuneri de a se înfiinţa Comitete pentru Etică. Dar existenţa lor nu tre­buie să-1 determine pe medic să-şi piardă con­ştiinţa responsabilităţii personale: el va trebui să fie întotdeauna conştient de semnificaţia (chiar şi filozofică) a deciziilor pe care le ia.

Aşadar medicul are nevoie şi de o formaţie antropologică, filozofică şi religioasă, cum se face în Facultatea noastră. Studierea Bioeucii are o valoare cu totul deosebită. într-adevăr, medi­cul poate şi trebuie să prevină şi să trateze boli fizice, psihice şi morale. O va face cu atît mai bi­ne cu cît le cunoaşte mai bine şi cu cît sănăta­tea lui morală este mai solidă. Se poate pune în discuţie, de pildă, dacă persoanele arogante sau prea legate de ban sînt apte pentru profesia sanitară.

«Fericiti sîntem noi, medicii, chiar dacă, de atîtea ori, sîntem incapabili să vindecăm o boală; fericiti sîntem dacă ne amintim că în afară de trupuri a-vem în faţa noastră suflete nemuritoare pe care po­runca Evangheliei ne cere să le iubim ca pe noi înşine.» Dacă am acţiona cu aceste sentimente şi cu aceste convingeri ale lui Giuseppe Moscaţi, am reuşi mult mai uşor să fim atenţi faţă de toţi, chiar faţă de cei care sînt greu de iubit, să con­siderăm că nici o muncă nu este înjositoare pentru noi, să oferim pacientului ajutorul nos­tru nu numai fizic şi psihic, dar şi spiritual, desigur nu impus, dar sugerat mai ales prin fapte­le noastre de creştini.

Giuseppe Moscaţi ne arată astăzi, în epoca tehnologiei avansate şi a reformelor sociale, temeliile nepieritoare ale vieţii zilnice a fiecăruia dintre noi şi a comunităţilor sociale. Ştiinţa, pietatea şi credinţa sînt stupii unei slujiri responsabile a omului.

Papa loan Paul al II-lea în timpul internării, sale la spitalul A. Gemelli a spus printre altele: «Pacientul căruia îi dedicaţi îngrijirile şi preocu­pările voastre nu este un individ anonim căruia îi aplicaţi rodul ştiinţei voastre, ci este o persoană res­ponsabilă care trebuie să fie chemată să participe la îmbunătăţirea propriei sănătăţi şi la dobîndirea vindecării».

Alianţa dintre medic şi pacient se realizează prin dialog, înţelegere şi coresponsabilitate. Me­dicul trebuie să fie totodată un sfetnic, un prieten, o călăuză pentru comportamentul indivi­dual şi social.

Activitatea sanitară înţeleasă ca slujire presupune armonizarea drepturilor muncii cu soli­daritatea şi abnegaţia. Nu se poate obţine uma­nizarea medicinei nici prin ignoranţa instituţio--nalizată, nici fără a pune în centrul sistemului sanitar solidaritatea între persoane.

S-a spus că întreaga populaţie trebuie să fie angajată în mod responsabil în munca de apărare a sănătăţii. Pentru aceasta nu e suficientă identificarea factorilor de risc, dar e necesară şi o educaţie cu privire la valori.

Acest lucru poate să fie realizat de un medic care, ca şi Giuseppe Moscaţi, pe baza unei pregătiri culturale armonioase posedă zel şi entu­ziasm, pentru a face ştiinţa exactă să progre­seze într-o atmosferă de înaltă morală lumina­tă de un exemplu permanent, şi «care consideră spitalul ca propriul ogor, propriul gînd, propria iubire, propria locuinţă», cîştigînd bătălia diagnos­ticului într-o armonie minunată dintre o ştiinţă uneori de avangardă şi o trăire fără reticenţe a vieţii creştine.

Papa loan Paul al II-lea a afirmat: «Căutarea unui nou umanism pe care să se poată clădi viito­rul celui de al treilea mileniu se va putea realiza numai prin punerea în relaţie a cunoaşterii ştiinţifice cu adevărurile revelate omului ca dar al lui Dumnezeu».

Aceasta este şi învăţătura vieţii laicului Giuseppe Moscati, medic şi maestru, frate între fraţi.

Dr. LEONARDO ANTICO Medic primar de Geriatrie Universitatea Catolică a Inimii lui Isus


Prefață: Dr.Leonardo Antico