Nu e uşor să vorbeşti - sau să scrii - despre rugăciune. Cum să te apropii altfel decât cu sfială de ceea ce, pentru orice om religios, reprezintă principalul act de cult alături de jertfă, iar pentru creştin, exprimă realitatea credinţei în Dumnezeu transcendent. Mister suprafiresc, rugăciunea creştină, „acceptare, formulată sau exprimată printr-un răspuns de iubire, a voinţei iubitoare a divinităţii" (Karl Rahner) este practică vitală şi acţiune mântuitoare ce nu-şi găseşte analogii cu nici o altă activitate umană. Pe scurt, rugăciunea este modul în care omul i se adresează lui Dumnezeu.

Cu atât mai anevoios este să te apropii de rugăciunea „literară". Fireşte, scriitorii, poeţii nu se roagă „altfel" decât noi, dar găsesc, poate, cuvinte mai meşteşugite, mai „potrivite", pentru a exprima ceea ce noi, oamenii obişnuiţi, simţim în momentele de har, fără a şti s-o spunem. Renunţând la cuvintele despre Cuvânt, să mai adăugăm doar că textele alese, aparţinând unor scriitori de valoare, unii dintre ei mari scriitori ai lumii, nu-şi propun decât să-l invite pe cititor ca părtaş, şi deci participant, la dialogul de încredere şi iubire dintre om si Dumnezeu.

Majoritatea textelor antologate sunt poezii, şi este firesc să fie aşa. La limită, sau dincolo de ea, poezia este rugăciune. Sau invers. Am păstrat însă şi rugăciuni în proză. Altfel, ar fi însemnat să re­nunţăm la sfântul Augustin sau la Dostoievski (ca să numim doar două culmi) şi ar fi fost păcat. Sunt apoi texte care, fără să fie rugă­ciuni propriu-zise (mai degrabă fără să pară astfel), exprimă totuşi „starea de har" specifică rugăciunii. Chiar dacă invocarea divinităţii stricto sensu nu apare în mod explicit, aceste texte sunt o formă de dialog cu Dumnezeu. Ele sunt „har" ce ne ajută să percepem sacrul în lucruri, invizibilul în vizibil, ceea ce nu poate fi desluşit prin simţuri în sensibil, sunt dar făcut poeţilor şi, prin ei, nouă tuturor. Sunt şi texte care, nefiind nici ele rugăciuni, vorbesc despre ceea ce este - sau ar trebui să fie - rugăciunea. Nu sunt definiţii (acestea aparţin teologilor), dar ne pot lumina dintr-o altă perspectivă - aceea a sensibilităţii artistice - înţelegerea rugăciunii.

În sfârşit, am dorit să adunăm în această culegere texte din toată literatura lumii creştine, de la sfântul Augustin până în zilele noastre, acordind un loc aparte, aşa cum, credem, se cuvenea, literaturii române. Întreprindere nu lipsită de „riscuri", şi care a cerut curaj, perseverenţă şi umilinţă, cu atât mai mult cu cât, după ştiinţa noastră, este prima lucrare de acest fel apărută la noi, antologiile publicate până acum oprindu-se doar la literatura română şi, mai precis, la poezie. „Vocile" rugăciunii sunt felurite: rugăciunea sfîntului şi a tâlharului, a omului profund mistic şi a „necredin­ciosului" care îngână o rugăciune, parcă în joacă, şi simte mângâierea harului; rugăciunea înverşunată a „celui care caută gemând" şi cea senină a sufletului care a primit Totul, pentru că a ştiut sa renunţe la tot; rugăciunea geniului, încredinţat că este începutul Universului, şi a smeritului care se ştie cel din urmă; rugăciunea filosofului şi a menestrelului, a celui ce a murit pentru credinţă şi a celui ce s-a crezut blestemat, dar căruia i s-a dat, fără ca poate el s-o ştie, să se mântuie prin aceste „cuvinte de har". Voci atât de diferite, dar care se unesc într-o rugăciune de fii, încrezătoare şi ascultătoare, rugăciune care purcede din Duhul dragostei şi se revarsă în el. Diferenţă firească şi pe care am încercat s-o cultivăm, adunând laolaltă textele, fără alt criteriu decît cel al frumuseţii lor, deşi nu toţi scriitorii antologaţi se situează pe aceeaşi treaptă valorică. Pentru ca cititorul să desluşească mai lesne timbrul specific al diferitelor voci, am oferit pentru fiecare autor o scurtă notă intro­ductivă care cuprinde date de informare minime privind creaţia şi personalitatea fiecăruia. Strădania nu ne-a fost uşoară pentru că, timp de patruzeci şi cinci de ani, poezia religioasă a fost pur şi simplu exclusă dintre valorile literare. Acolo unde, totuşi, unele traduceri au putut pătrunde, înşelând vigilenţa cenzurii, le-am folosit, iar în celelalte cazuri ne-am nevoit să tălmăcim în româneşte. Dacă şi cât am reuşit, vor judeca cititorii.

La acest capăt de drum, rămâne bucuria de a fi constatat cum scriitori din toate timpurile şi de toate naţionalităţile, cu mentalităţi şi sensibilităţi diferite, cu temperamente artistice şi trăiri felurite, catolici, ortodocşi, protestanţi, într-un cuvânt creştini, se întâlnesc şi comunică, dincolo de orice „diferenţe" şi bariere (la fel ca şi cei ce, cu entuziasm, bucurie şi umilinţă, au făcut să fie această carte), în spaţiul de har al Poeziei şi Rugăciunii, al Rugăciunii-Poezie.

„Cuvântul de la început" a fost Rugăciune. Dar şi Poezie. Oare la început n-ar fi trebuit să stea „Cântarea Cântărilor" ?

Mihaela Voicu

Prefață: Mihaela Voicu