Un vechi principiu latin afirmă laconic, însă perfect adevărat: “ubi societas, ibi ius” (“Unde este societatea, acolo este dreptul”). O afirmație care are ca fundament experiența concretă, istorică, a umanității, care, din cele mai vechi timpuri, a înțeles că pentru o conviețuire bună, eficientă și civilizată, este nevoie de norme comune, propuse pentru binele tuturor. Astfel, legislațiile care s-au succedat în istorie, care s-au prefecționat în urma evenimentelor istorice, au căutat, în general, progresul social și economic, uman și spiritual al omului. Biserica, înțeleasă ca o comunitate de credință, aflată în călătorie spre Cristos, Mirele și Capul ei, a înțeles de la bun început că nu se poate disocia de provocările și realitățile societății, și, dintotdeauna, creștinii au înțeles că sunt în egală măsură cetățeni ai lumii și cetățeni ai cerului.

Acest lucru a condus Biserica să caute, încă din primele veacuri de existență, să propună propriile sale norme de viață și asumare a identității pe care creștinul o are, aceea de fiu al Bisericii și copil al lui Dumnezeu. Astfel a apărut legislația canonică, bisericească, promovată și ocrotită de Suveranii Pontifi și de Episcopii aflați în comuniune cu ei. Dreptul canonic a evoluat în raport strâns cu viața Bisericii, fiind o expresie juridică a acesteia. În prezent, principala normă juridică a Bisericii Catolice o reprezintă Codul de drept canonic (promulgat în 1983 pentru Biserica Latină sau Romano-Catolică) și Codul Canoanelor Bisericilor Orientale (promulgat în 1990 pentru Bisericile Orientale Catolice). Lor li se adaugă numeroase alte documente normative, promulgate fie direct de Sfântul Părinte, fie de diferite Dicastere și instituții din cadrul Curiei Romane.

Intenția acestei cărți este aceea de a aduce lumină în privința înțelegerii corecte și clare a sensului bunurilor materiale pe care le deține Biserica, bunuri temporale pe care ea trebuie să le administreze pentru vestirea Evangheliei și mântuirea sufletelor. De fapt, firul conducător al cărții caută să lămurească necesitatea Bisericii de a administra bunurile sale nu pentru cultivarea unui spirit de mondenitate, ci pentru a colabora la binele fiilor ei și a tuturor celor de bunăvoință.

Volumul de față analizează 56 de canoane și, ca o noutate absolută pentru studiile canonice de limbă română, o aprofundare a acelor articole care privesc bunurile temporale ale Bisericii din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor din România. În spatele acestei analize științifice se află o referință bibliografică deosebit de consistentă și variată, care arată seriozitatea intelectuală și academică a autorului.
Volumul este onorat cu o Prefață semnată de Păstorul Arhidiecezei de București, ÎPS Aurel Percă. În Prefața sa, ÎPS Aurel Percă subliniază actualitatea textului și necesitatea subiectului abordat. Afirmă ÎPS Aurel Percă: “Comentariul de față parcurge totalitatea reglementărilor canonice, inclusiv a canoanelor care se referă la bunurile diecezelor, ale parohiilor și institutelor de viață consacrată”.

Cartea de față nu are un caracter exhaustiv. Autorul nici nu are intenția de a epuiza subiectul abordat, ci să deschidă linii de orientare doctrinară și pastorală pentru o înțelegere pertinentă a necesității bunurilor temporale ale Bisericii. O vor putea studia preoții, lucrătorii pastorali și toți aceia care au delicata misiune de a administra bunurile ecleziastice, orice om de bunăvoință. Cartea nu este un curs (în sens strict) ci mai curând un îndreptar pregătit cu atenție și dedicare de autor, care oferă tuturor o lucrare inedită, accesibilă și de mare actualitate.