Continuând seria meditaţiilor despre Crezul creştin, după ce a scris despre Persoanele Sfintei Treimi şi despre lumea nevăzută a îngerilor, părintele Claudiu Dumea aduce în discuţie natura şi semnificaţia Bisericii, „sacramentul lui Cristos”.

Prezenta lucrare pune în mod deosebit accentul pe raportul care se instituie între cele două dimensiuni ale Bisericii: cea invizibilă, care este Cristos, şi cea vizibilă, care este reprezentată de oamenii organizaţi într-o „societate nepereche, atipică”.

Urmând firul propus de Crezul niceno-constantinopolitan, părintele tratează despre caracteristicile adevăratei Biserici a lui Cristos (una, sfântă, catolică şi apostolică), dând o mai mare atenţie celei dintâi – unitatea – şi elementelor care reprezintă legătura unităţii vizibile a Bisericii – credinţa, liturgia şi ierarhia.

Aşa cum aceeaşi credinţă care îi uneşte pe oameni în unica Biserică a lui Cristos este exprimată în toate limbile pământului, la fel aceleaşi mistere ale credinţei sunt celebrate în diferite moduri. Şi în liturgie, ca şi în cazul credinţei putem vorbi despre unitate în diversitate. Aşa cum credinţa Bisericii este una, tot una este şi liturgia, care celebrează misterele credinţei. Pe cât sunt de variate şi multiforme culorile, broderiile care înfrumuseţează mantia de cult a liturgiei, pe atât de diferite sunt limbile, simbolismul şi riturile prin care se celebreaza unicul cult creştin.

Al treilea element care asigură unitatea Bisericii lui Cristos este succesiunea apostolică prin sacramentul Preoţiei, aşa cum a voit-o şi a orânduit-o Cristos. Cum Biserica nu este numai o realitate spirituală, invizibilă, ci şi o societate vizibilă, ca orice instituţie umană bine închegată, Biserica trebuie să aibă o conducere. Evitând o accentuare excesivă şi negativă a noţiunii de ierarhie, părintele specifică faptul că cei responsabili sunt conştienţi de părtăşia la planul lui Dumnezeu şi că duc la îndeplinire o misiune care le-a fost încredinţată.

Această Biserică „una” se prezintă cu o mare diversitate care provine atât din varietatea darurilor lui Dumnezeu, cât şi din multitudinea persoanelor pe care le primesc. Cu toate acestea, marea bogaţie a acestei diversităţi nu se opune unităţii Bisericii, care îşi are izvorul în unitatea naturii divine. Şi dacă iubirea este cea care uneşte cele trei persoane ale Sfintei Treimi, tot iubirea este cea care ţine unite între ele mulţimea persoanelor care formează Biserica.

Dorind a fi o concluzie a întregii lucrări, prin ultima meditaţie, „Unica familie a lui Dumnezeu”, părintele ţine să reamintească faptul că în această lume, în care prea adesea creştinul este asaltat de fel şi fel de încercări, el nu este singur, ci face parte dintr-o familie şi mai numeroasă, a sfinţilor, cu care împărtăşeşte cea mai deplină comuniune atunci când participă la Euharistie”.

Liviu Matieş