La începuturile creştinismului, Tertullian a formulat pe un ton răspicat întrebarea “Ce au în comun Atena şi Ierusalimul? Ce au în comun Academia şi Biserica?” (Quid ergo Athenis et Hierosolymis? Quid academiae et ecclesiae?). Tertullian dorea astfel să semnalizeze că, în acea epocă, era necesară o revizuire critică a rolului raţiunii filosofice în raport cu credinţa, pentru a nu închide cultura creştină între limitele şcolilor antice de filosofie.

Dar, în epoca noastră […] în care atât credinţa cât şi iubirea filosofică de înţelepciune sunt fenomene tot mai rare, Atena filosofilor şi Ierusalimul creştinilor au în comun tocmai căutarea dezinteresată a adevărului. Mai mult chiar, ele par unite printr-un soi de predestinare reciprocă. Filosofia are nevoie de lumina credinţei pentru a regăsi curajul de a se apropia de misterele ultime ale vieţii; credinţa are nevoie de o recta ratio devotată adevărului.

            Viaţa omului nu poate dobândi un sens autentic decât în lumina adevărului. Această lumină are o dublă iradiere, stimulând credinţa religioasă şi trezind dorinţa de a înţelege cu mintea misterele credinţei. Cred, pentru a înţelege; înţeleg pentru a crede (Credo ut intelligam; intellego ut credam) – astfel a formulat sfântul Anselm de Canterbury “crezul” său religios şi filosofic, reunind într-o singură frază idealul Atenei filosofilor cu cel al Ierusalimului creştin.