Spe salvi („Mântuiţi în speranţă”) este cea de-a doua enciclică a papei Benedict al XVI-lea; a fost dată publicităţii la 30 noiembrie 2007. Enciclica a apărut şi în limba română la Editura „Presa Bună”. Enciclica a părut în format A5 (14x20 cm) în colecţia „Documente”, cu nr. 57; are 62 de pagini, cu copertă galben-alb.

Conform tradiţiei, titlul preia primele cuvinte ale documentului: „Spe slavi facti sumus” („În speranţă am fost mântuiţi”), cuvinte din Scrisoarea sfântului Paul către Romani (8,24). După ce papa a vorbit în prima sa enciclică Deus caritas est despre iubire, în noua enciclică vorbeşte despre speranţă.

Documentul despre speranţă cuprinde o introducere şi opt capitole. Primul capitol vorbeşte despre raportul dintre credinţă şi speranţă. Exprimată şi mărturisită chiar pe sarcofagele creştine în reprezentarea lui Cristos ca adevăratul filozof care conduce la viaţa veşnică şi ca bunul păstor, speranţa este dată de întâlnirea personală cu Dumnezeul cel viu: „A ajunge să îl cunoşti pe Dumnezeu - adevăratul Dumnezeu - înseamnă a primi speranţa”, se spune în enciclică. Efesenii înainte să îl întâlnească pe Cristos aveau mulţi zei şi „erau fără speranţă”.

În al doilea capitol este redat conceptul speranţei bazate pe credinţă în Noul Testament şi în Biserica primară.

În al treilea capitol cu titlul „Viaţa veşnică - ce este?” reflecţia se îndreaptă spre viaţa şi moartea omului în general, spre ceea ce interesează „aici şi acum”.

Al patrulea capitol arată că, departe de a fi individualistă, speranţa creştină aspiră la „o mântuire comunitară”; ea „presupune exodul din închisoarea propriului «eu»” pentru a primi iubirea în toate dimensiunile sale.

„Transformarea credinţei-speranţei creştine în timpul modern” este titlul celui de-al cincilea capitol care aruncă o privire asupra componentelor fundamentale ale timpului modern care apar cu o claritate deosebită în gândirea lui Francis Bacon.

În al şaselea capitol „Adevărata fizionomie a credinţei creştine” ne pune în faţă ce anume putem spera şi ce anume nu putem spera.

Capitolul al şaptelea descrie patru locuri în care se poate însuşi şi practica speranţa: rugăciunea, acţiunea, suferinţa şi judecata lui Dumnezeu.

Enciclica se încheie cu o contemplare a „Mariei, steaua speranţei”, un dialog cu ea şi o rugăciune.

Rămân importante paginile care vorbesc despre martorii speranţei. Sfântul Augustin, care a trăit într-o epocă dramatică; sfânta Giuseppina Bakhita, o africană din anul 1800, făcută sclavă la vârsta de 9 ani, chinuită de stăpâni cruzi, dar până la urmă eliberată şi născută la speranţă datorită întâlnirii cu Dumnezeul creştinilor; cardinalul Nguyen Van Thuan care „din 13 ani de închisoare, dintre care nouă în izolare... ne-a lăsat o broşură preţioasă: Rugăciuni de speranţă. În timpul celor 13 ani de închisoare, într-o situaţie de disperare aparent totală, ascultarea lui Dumnezeu, faptul de a-i putea vorbi, a devenit pentru el o crescândă putere de speranţă”.