Redactat la sfârşitul secolului al XI-lea sub forma unui dialog, Despre adevăr iniţiază prima discuţie sistematică cu acest subiect din istoria filosofiei. Folosind sursele mediului său intelectual, Anselm reorientează discursul despre adevăr-corespondenţă spre definirea adevărului ca „rectitudine perceptibilă doar cu mintea”. Acest tratat prefigurează o teorie a voinţei: dezvoltată ulterior, ea joacă un rol semnificativ în naşterea teoriilor despre voinţă şi afectivitate ale teologilor franciscani ai scolasticii simţurilor şi, în cele din urmă, un nou concept al divinităţii ca rectitudine supremă: ea, ca receptacul al tuturor adevărurilor, este puntea de legătură dintre acest tratat şi meditaţiile asupra naturii divine din Proslogion.