Purcederea Duhului Sfânt/ Creştinismul şi religiile/ Declaraţia „Dominus Iesus”

Volumul cuprinde trei documente magisteriale importante:

– nr. 26: Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, Purcederea Duhului Sfânt, trad. din lb. franceză de Michail Iulian Echert;

– nr. 27: Comisia Teologică Internaţională, Creştinismul şi religiile, trad. din lb. italiană de Ianc Andrei Ionuţ;

– nr. 28: Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Declaraţia „Dominus Iesus” privind unicitatea şi universalitatea salvifică a lui Isus Cristos şi a Bisericii, trad. din lb. italiană de EARCB.

Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, Purcederea Duhului Sfânt (1995).

Conciliu al II-lea din Vatican, în capitolul III al Decretului Unitatis redintegratio, face un elogiu deosebit Bisericilor din Orient cărora le recunoaşte originea apostolică, fidelitatea faţă de credinţa formulată în primele concilii şi patrimoniul teologic, liturgic şi spiritual pe care ele îl posedă şi care constituie un patrimoniu pentru întreaga Biserică.

Pe lângă declaraţii au intervenit şi gesturi concrete în raporturile dintre cele două Biserici, ca întâlnirile dintre Paul VI-lea şi Atenagora la Ierusalim (1964) şi Istanbul şi Roma (1967), restituirea multor relicve importante, ştergerea din memoria Bisericilor a excomunicărilor din 1054, folosirea termenului de „Biserici surori”, scoaterea unei publicaţii Tomos Agapis Vatican-Fanar (1958-1970) care este o culegere de schimburi de corespondenţă dintre Biserica Romei şi Patriarhatul de Constantinopol.

Toate acestea au făcut ca relaţiile dintre cele două Biserici să se amelioreze tot mai mult, să înceapă dialogul carităţii şi, în sfârşit, şi dialogul teologic în sens strict, în 1975, cu scopul de a ajunge la restabilirea comuniunii depline între cele două Biserici. Metoda aleasă a fost aceea de a porni de la doctrina comună, în special de la sacramente, în perspectivă ecleziologică şi pneumatologică, pentru a ajunge apoi la dezbaterea problemelor care constituie factor de diviziune între cele două Biserici.

După o comisie mixtă provizorie, care a trasat planul pentru iniţierea dialogului, a fost numită o comisie mixtă oficială formată din episcopi şi teologi, care a început sesiuni plenare:

– Patmos-Rodos (1980): „Misterul Bisericii şi al Euharistiei în lumina Sfintei Treimi”,

– München (1982): „Misterul Bisericii şi al Euharistiei în lumina Sfintei Treimi”;

– Creta (1984): „Credinţă, sacramente şi unitatea Bisericii”;

– Bari (1986-1987): „Credinţă, sacramente şi unitatea Bisericii”;

– Vallam (Finlanda, 1988): „Sacramentul Preoţiei în structura sacramentală a Bisericii, şi în special importanţa succesiunii apostolice pentru sfinţirea şi unitatea poporului lui Dumnezeu”;

– Freising (1990): „Uniatismul”;

– Balamand (Liban 1993): „Uniatismul, metodă de unire din trecut şi căutarea actuală a comuniunii depline”;

– Baltimore (2000): „Implicaţiile ecleziologice şi canonice ale unistismului”;

– Belgrad (2006): „Consecinţele ecleziologice şi canonice ale naturii sacramentale a Bisericii – conciliaritatea şi autoritatea în Biserică la cele trei niveluri ale vieţii bisericeşti: local, regional şi universal”;

– Ravenna (2007): „Consecinţele ecleziologice şi canonice ale naturii sacramentale a Bisericii – comuniunea eclezială, conciliaritatea şi autoritatea”

– Paphos (Cipru, 2009): „Rolul episcopului Romei în comuniunea Bisericii în cel de-al treilea mileniu”;

– Viena (2010): „Rolul episcopului Romei în comuniunea Bisericii în cel de-al treilea mileniu”;

Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea, în omilia sa din 29 iunie 1995 din Bazilica „Sfântul Petru”, în prezenţa patriarhului ecumenic Bartolomeu I, şi-a exprimat dorinţa de a fi clarificată „doctrina tradiţională a lui Filioque, prezentă în versiunea liturgică a Crezului latin, pentru a pune în lumină deplina sa armonie cu ceea ce Conciliul ecumenic din Constantinopol, în 381, mărturiseşte în simbolul său: Tatăl ca izvor al întregii Trinităţi, singura origine şi a Fiului şi a Duhului Sfânt”.

Clarificarea pe care a cerut-o Sfântul Părinte este publicată în acest document, prin grija Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor. El doreşte să contribuie la dialogul desfăşurat de Comisia mixtă internaţională dintre Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă.

Comisia Teologică Internaţională, Creştinismul şi religiile (1997)

Problema relaţiilor dintre religii câştigă o importanţă din ce în ce mai mare. Printre diverşii factori care fac actuală această problemă se află, în primul rând, creşterea interdependenţei dintre diferitele părţi ale lumii. Ea se manifestă pe planuri diferite: este mereu mai mare numărul persoanelor care, în majoritatea ţărilor, au acces la informaţie; migraţiile sunt cu totul altceva decât o amintire a trecutului; noile tehnologii şi industria modernă au produs schimbări necunoscute până acum în multe ţări. Fără îndoială, aceşti factori interesează în mod diferit continentele şi naţiunile, însă nicio parte a lumii, cel puţin într-o oarecare măsură, nu se poate considera străină de ei.

Astfel de factori ai comunicării şi ai interdependenţei dintre diferitele popoare şi diferitele culturi au dus la o mai mare conştientizare a pluralităţilor religiilor lumii, cu pericolele, dar şi cu oportunităţile pe care le presupune. În ciuda secularizării, printre oamenii timpului nostru nu a dispărut religiozitatea: sunt cunoscute diferitele fenomene în care aceasta se manifestă, în ciuda crizei care, într-o măsură diferită, vizează marile religii. Importanţa faptului religios în viaţa umană şi întâlnirile mereu mai frecvente dintre oameni şi culturi fac necesar dialogul interreligios, în vederea problemelor şi a nevoilor care privesc umanitatea, pentru a clarifica sensul vieţii şi pentru a promova o acţiune comună în favoarea păcii şi a dreptăţii în lume. Creştinismul nu se exclude şi nici nu poate să rămână la marginea unei astfel de întâlniri şi, prin urmare, a dialogului dintre religii. Dacă acestea au fost uneori şi pot să fie încă factori de diviziune şi de conflict între popoare, este de dorit ca, în lumea actuală, să apară în faţa ochilor tuturor ca elemente de pace şi de unitate. Creştinismul trebuie să contribuie şi el pentru ca aceasta să fie posibilă.

Pentru ca acest dialog să fie rodnic, este nevoie ca creştinismul şi, în concret, Biserica Catolică, să se implice în a preciza cum evaluează, din punct de vedere teologic, religiile. De această evaluare va depinde în mare măsură raportul dintre creştini şi diferitele religii şi practicanţii lor, precum şi dialogul care, în diferite forme, se va stabili cu ele.

Studiul temei „Creştinismul şi religiile” a fost propus de majoritatea membrilor Comisiei Teologice Internaţionale. Discuţiile generale pe această temă s-au efectuat în cadrul numeroaselor întâlniri ale subcomisiei şi în timpul sesiunii plenare a Comisiei Teologice Internaţionale, ţinută la Roma în 1993, 1994 şi, respectiv, 1995. Actualul text a fost aprobat în această formă cu votul Comisiei, la 30 septembrie 1996, mai apoi a fost prezentat preşedintelui comisiei, cardinalul J. Ratzinger, prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, care şi-a dat aprobarea pentru publicare.

Temele tratate în acest document au ca obiect principal elaborarea unor principii teologice care să ajute la o corectă evaluare a religiilor. Aceste principii sunt propuse cu conştiinţa clară că există multe întrebări încă deschise, care cer ulterioare investigaţii şi discuţii. Înainte de a expune principiile, Comisia Teologică Internațională trasează liniile fundamentale ale dezbaterii teologice actuale, pentru a putea înţelege mai bine propunerile formulate în continuare în document.

Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Declaraţia „Dominus Iesus” privind unicitatea şi universalitatea salvifică a lui Isus Cristos şi a Bisericii (2000)

Domnul Isus, înainte de a se înălţa la cer, le-a încredinţat discipolilor săi mandatul de a vesti evanghelia în lumea întreagă şi să boteze toate popoarele. Misiunea universală a Bisericii izvorăşte din porunca lui Isus Cristos şi se împlineşte de-a lungul veacurilor prin proclamarea misterului lui Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, precum şi a misterului întrupării Fiului, ca eveniment de mântuire pentru toată omenirea.

De-a lungul veacurilor, Biserica a proclamat şi a mărturisit cu fidelitate evanghelia lui Isus Cristos. Totuşi, la încheierea celui de-al doilea mileniu creştin, această misiune este încă departe de împlinirea sa. Aceasta explică atenţia deosebită pe care magisteriul o acordă motivării şi promovării misiunii evanghelizatoare a Bisericii, mai ales în raport cu tradiţiile religioase ale lumii.

Biserica, pentru a-şi împlini funcţia de a-l vesti pe Isus Cristos, „calea, adevărul şi viaţa” (In 14,6), foloseşte astăzi şi dialogul interreligios care, într-adevăr, nu înlocuieşte, ci însoţeşte missio ad gentes. Acest dialog, care face parte din misiunea evanghelizatoare a Bisericii, comportă o atitudine de înţelegere şi o relaţie de cunoaştere şi îmbogăţire reciprocă, toate acestea în ascultare faţă de adevăr şi în respectarea libertăţii.

În practica şi aprofundarea teoretică a dialogului între credinţa creştină şi celelalte tradiţii religioase apar probleme specifice, al căror răspuns se caută străbătând căi noi, aducând propuneri şi sugerând moduri de acţiune, care au nevoie de un discernământ atent. În această cercetare, Declaraţia Dominus Iesus vrea să reamintească episcopilor, teologilor şi tututor credincioşilor catolici, unele conţinuturi doctrinale de care nu se poate face abstracţie şi care pot ajuta reflecţia teologică la găsirea unor soluţii care să fie conforme cu adevărurile de credinţă şi care să corespundă în acelaşi timp exigenţelor culturale contemporane.

Limbajul expozitiv al Declaraţiei corespunde scopului său, care nu este acela de a trata în mod organic problemele referitoare la unicitatea şi universalitatea salvifică a misterului lui Isus Cristos şi a Bisericii şi nici acela de a propune soluţii la chestiunile teologice liber disputate, ci vrea să expună din nou doctrina credinţei catolice în această privinţă, subliniind în acelaşi timp unele probleme fundamentale care rămân deschise aprofundărilor ulterioare şi să combată unele afirmaţii eronate sau ambigue. De aceea, Declaraţia reia învăţătura transmisă în precedentele documente ale magisteriului, cu intenţia de a confirma adevărurile care fac parte din patrimoniul credinţei Bisericii.

Pr. dr. Ștefan Lupu