Până cu puţini ani în urmă, teologia întreţinea cu literatura un raport mai degrabă apologetic. Dacă în zilele noastre s-a ajuns la un fel de dialog, aceasta se datoreşte în mare parte raportului critic dintre scriitorii creştini şi necreştini. Pe de altă parte, mulţi teologi au recunoscut între timp că teologia poate primi şi ea impulsuri de la literatură. Dacă astăzi teologii se ocupă de literatură, aceasta se explică fie prin aceea că ei vor să răspundă la sfidarea lansată de o întreagă literatură contemporană, fie prin aceea că ei doresc să li se indice de către scriitorii acestui secol direcţia în care trebuie con­tinuată aprofundarea teologică a revelaţiei.

Putem afirma că teologia nu are în sine însăşi justificarea propriei existenţe. După cum Evangheliile şi literatura reprezentată de epistolele Noului Testament au pornit de la situaţii concrete, la fel şi teologia trebuie să cunoască în primul rând condiţiile existenţiale şi problemele omului contemporan. Literatura este experienţă tradusă în cuvinte; întrucât scriitorii zilelor noastre comunică o experienţă existenţială, ei pot deveni un important interlocutor al lumii teologice.

O teologie realistă se va vedea deci pusă în aceeaşi situaţie în care se găseşte literatura; în măsura în care ele oglindesc realitatea, problemele abordate de un scriitor se impun şi teologului. Cultura teologică nu ar fi o cultură cu adevărat umană dacă s-ar baricada în interiorul unei discipline; o teologie care vrea să trateze cu seriozita­tea cuvenită mesajul de mântuire şi lumea nu poate să se eschiveze de la confruntarea cu literatura. Acelaşi lucru e valabil în mod analog şi pentru dialogul cu alte ştiinţe. Conciliul II Vatican a abordat această chestiune în Constituţia Gaudium et Spes, nr. 62, unde găsim această apreciere: «în felul lor, literatura şi artele au o mare importanţă pentru viaţa Bisericii. Ele se străduiesc într-adevăr să exprime natura proprie a omului, problemele sale, eforturile sale de a cunoaşte şi de a se perfecţiona atât pe sine însuşi cât şi lumea. Ele se străduiesc să descopere locul lui în istorie şi în univers, să pună în evidenţă mizeriile şi bucuriile, nevoile şi energia omului şi să prezinte conturul unui destin uman mai fericit. Astfel ele sunt capabile să cultive viaţa omului, pe care o exprimă sub forme multiple, în funcţie de timp şi de loc. Trebuie deci să procedăm astfel încât cei ce se dedică acestor arte să se simtă înţeleşi de Biserică chiar în sânul activităţii lor şi, bucurându-se de o libertate normală, să stabilească mai uşor schim­buri cu comunitatea creştină.»

Dialogul teologiei cu literatura întâmpină fără îndoială dificultăţi, în literatură, adevărul psihologic şi adevărul doctrinal se situează la nivele diferite; în plus, avem problema impreciziei conceptuale, a divagaţiei, a subiectivismului şi a poeziei. Cu toate acestea, creaţia literară, şi nu numai aceea a autorilor creştini, (în linie de principiu conceptul de literatură creştină se poate extinde şi asupra operelor emancipate din punct de vedere religios; acestea, chiar dacă nu folosesc materiale şi teme explicit creştine, au totuşi conţinut creştin prezentat doar într-un limbaj profan), de multe ori stimulează spiritul pentru o înţelegere mai profundă a credinţei. în felul acesta, creaţia literară devine păstrătoare a umanului şi a destinului său superior care culminează în supranatural.

Gândirea teologică trebuie să traducă revelaţia pentru lumea de astăzi; şi teologie nu înseamnă atât o adâncire mereu mai profundă a misterului lui Dumnezeu, cât mai ales o prezentare întotdeauna nouă a acestui mister. Recunoscând că trebuie să se întoarcă la Dumnezeul Scripturii, teologia contemporană recunoaşte insuficienţa limbajului ei actualmente folosit pentru transmiterea Cuvântului. Fără îndoială că a exprima acelaşi adevăr biblic într-o manieră diversă înseamnă a vorbi despre Dumnezeu în limbajul lumii; cum se prezintă astăzi acest limbaj? Iată o întrebare care preocupă cultura teologică, o întrebare care pune în relief importanţa indiciilor date în această privinţă de literatura contemporană. Este prea sugestiv faptul că, pentru mulţi, Love Story de Segal este Cântarea Cântărilor din ultimii ani; că romanul lui Camus, La Peste, este considerat de unii ca fiind Cartea lui lob a secolului nostru.

Studiul intitulat Itinerarul credinţei în viaţa si opera lui Julien Green vrea să se prezinte ca o contribuţie la efortul comun depus de teologie în vederea reînnoirii limbajului folosit pentru propovăduirea mesajului de mântuire şi ca o participare personală la lărgirea dialogului dintre leologia şi literatura contemporană.

După cum arată şi titlul, acest studiu are ca scop descrierea şi analizarea în cheie morală şi psihologică a unui itinerar religios din zilele noastre; prin urmare nu este vorba de căutarea unui sistem teologic unitar în opera greeniană, ci de sesizarea mişcărilor profunde care au conlucrat la compunerea în acelaşi timp bucuroasă şi dureroasă a unei pagini de Evanghelie trăită astăzi.

Pentru a realiza acest scop, am aplicat în studierea operei lui Julien Green metoda clasică a analizei de conţinut, încercând să urmăresc aventura sa interioară (şi nu numai a sa, căci în scrierile sale des­coperim cu uşurinţă identitatea EU—NOI) care se înscrie pe două registre: pe de o parte jurnalul şi autobiografia, pe de altă parte opera i omanescă şi dramatică. Primul registru ne redă faptele, sentimentele, constantele unei experienţe; celălalt ne ajută să identificăm ceea ce el trece sub tăcere în jurnal şi autobiografie. Studiul acesta se opreşte la anul 1972, căci numai până la acest an pot fi comparate datele biografice cu romanele şi piesele de teatru, care în general sunt de inspiraţie autobiografică.

Deşi ţinând cont de ceea ce este specific unui spirit literar, în elaborarea acestui studiu am lăsat la o parte consideraţiile pur estetice asupra operei greeniene, pentru a mă opri mai mult asupra părerilor enunţate şi asupra experienţei trăite, subliniind mai ales tot ceea ce provoacă reacţia omului credincios, fie că acesta aprobă, contestă sau interoghează. E vorba deci de un voiaj interior; iar voiajul interior este cea mai frumoasă aventură pe care fiecare o poate trăi pe acest pământ, aceea în care omul cheamă la rândul său pe Acela care l-a chemat pe nume.