Tema direcţiunii spirituale (natură, finalitate, modalitate şi realizări pastorale) a fost obiect de reflecţie şi de discuţie din partea multor autori spirituali. Situaţia socială, culturală şi religioasă a Europei în ultimele decenii ale secolului al XX-lea a provocat punerea în discuţie a modurilor în care s-a concretizat acest ministeriu.

Pretutindeni este evidenţiată urgenţa unui ghid, care să fie disponibil pentru a însoţi, mai ales pe tinerii care, deseori, în alegerile lor de viaţă, întâlnesc confuzie şi dezorientare.

Studiul de fatţă, care se limitează la realitatea seminarului diecezan, tratează tema direcţiunii spirituale într-un mod nou, nu atât cantitativ, cât, mai ales, calitativ, dată fiind originalitatea elementului comuniunii în relaţia de ajutorare dintre director şi cel condus.

A educa seminariştii nu este un lucru uşor şi cere deosebite calităţi naturale şi su­pranaturale din partea directorului spiritual. Numai în relaţia de comuniune este posibil să se înţeleagă incertitudinile, neliniştile, căderile, elanurile, noile începuturi; numai în relaţia de comuniune se pot împărtăşi bucuriile şi durerile seminariştilor care cer lumină, putere, iubire pentru a parcurge calea măiastră a sfinţeniei.

C. Fodor