Nu există nici o altă „reţetă” mai îndretăţită să explice succesul nemaivăzut al romanelor lui Tolkein decât convingerea sa profundă, de inspiraţie creştină, că totul se poate sfârşi cu bine, că Dumnezeu ne-a rezervat o surpriză demnă de măreţia creaţiei Sale. Această poveste, despre creaţie şi cădere, despre păcate şi virtuţi, despre primejdii şi despre bucuria de la sfârşitul lumii, e unica cheie ce ne poate deschide uşile operelor lui Tolkien-iene. E drept, însă, că în regulamentul ei de utilizare există o condiţie ce trebuie asumată: credinţa. În lipsa acesteia nimeni şi nimic nu poate lămuri farmecul pe care-l exercită asupra asupra noastră basmele lui J.R.R. Tolkien. Ca să fim bine înţeleşi, să spunem răspicat despre ce credinţă e vorba: aceea în viaţa veşnică, însoţită, firesc de convingerea că omul e cu adevărat nemuritor.

Dar poate că unii dintre dumneavoastră v-aţi îndoit şi vă îndoiţi de aceste adevăruri în care Tolkien a crezut toată viaţa sa cu tărie. Poate că pentru dumneavoastră par desuete, imposibil de susţinut şi argumentat, nedemne de crezut. Încercaţi totuşi, măcar pentur o clipă, doar atât: să vă imaginaţi că ele sunt adevărate, că, într-adevăr, există undeva, în „ceruri”, o lume mult mai bună şi frumoasă decât cea pe care o cunoştem acum. O lume a vieţii veşnice, o lume asemănătoare cu Comitatul poznaşilor hobbiţi sau cu minunata vale Rivendell unde se pot asculta cele mai frumoase cântece şi poveşti din toate timpurile, o lume a bucuriei şi a luminii fără de pată. Nu ar fi cu adevărat grozav?